Visurile-mi trebuiau să alerge către stele, precum niște zmee.

Voiam să simt clipirea lor lesne pe gene.

Să îmi atârne frumos pe suflet, să-l împodobească sub forma unor ușoare, perle.

Voiam să îmi transform fiecare suflare într-o artistică splendoare, 

Acum visele-mi sunt simplu vuiet, slab ce așteaptă încet, spiritul să-mi topească.

Îmi aluneca precum niște hidoase pietre cenușii și gri. Știi, le simt apăsarea urâtă coborând-mi din inimă fulgerător până pe piele? 

Rănile îmi curg pe foi. Practic aripi sclipitoare de fantezie se lipesc, se frâng, își pierd răsuflările abrupt pe file. 

Le aud geămătul în propria-mi simţire.

Le văd recarnarea în cuvinte moi. 

Inima mea nu mai are același cântec. Înainte note magice alunecau prin pieptul meu, amonii melodioase îmi intoxicau simţurile. 

Acum cântecul-mi sună răgușit, prăbușit, despicat, de parcă ar fi cu nisip amestecat.

Știai că atunci când oamenii se dezbracă de visuri devin goi? Pănă și o adiere de vânt îi îngheață în aceleași secunde, minute, ore, zile, îi golește de viață.

Ei respiră, dar nu mai trăiesc, se învârt goi într-un vid compus din frânturile unor dimineţi, după-amiezi, seri, ei nu mai au speranță. Sunt ameţiţi de frigul întunericului învechit. Devin una cu el. Se inundă într-un ocean viu ce

de regrete. Poate că am cules licurici de visuri greșite.

Uneori…

Îmi transport adâncurile pe alte drumuri, buzele-mi gustă apa dulce a altor râuri.

Văd frânturi strălucitoare sfărâmate, formate din fantezii pure și curate. Văd o altă ființă ce seamănă cu mine într-o oglindă aurită.

E îmbrăcată într-o rochiță din visurile ei croită.

Și plâng mut.

Lumea mă întreabă: Dragă Ionela, pe cei căi ţi-ai rătăcit optimismul? În care valiză ţi l-ai lăsat. 

Când ai lăsat să te stropească cu atâta asprime pesimismul?

Răspunsuri la ambele: Nu știu.