Sunt în lumea asta oameni împletiţi cu același fir de aţă, care își croiesc drum lin prin a ta viață.
Sunt meniţi să își trăiască întreaga existență în inima ta. Dumnezeu, universul sau cine vrei tu, le croiește esența în sufletul tău, ca un mozaic care e menit să fie acolo pentru totdeauna, ei te fac mai blând, mai bun, nasc arta în tine sau pur și simplu o trezesc. inima ta începe să îţi pompeze artă în vene. Sângerezi, pulsezi în culori vii, strălucire, iubire pentru tot ce e frumos pe lume.
Scot la suprafață frumusețea și lumina care era adormită împietrit în miezul fiinţei tale. Mozaicul din sufletul tău, deși e de mult timp cusut în pielea inimii tale are propria lui răsuflare, e o făptură vie, e cameleonic, dar și tu la fel, amândoi vă schimbaţi culorile la un moment dat…
Tu ai o culoare letargică, în timp ce el începe să ardă frumos într-o splendoare, plină de-o lumină care îți pune lacrimi pe obraz prin frumusețea ei. Uneori, după mult timp tu ca prostul te întrebi: „Ce caută mozaicul ăsta în sufletul meu?" „Parcă nu avem aceeași culoare, aceeași nuanță, nu seamănă deloc cu sufletul meu acum colorat în gri. Suntem ca două elemente care nu fac parte din același tablou", așa că pui mânuţa în adâncul sufletului și rupi acel material artistic croit în tine.
Rămâi cu o ruptură, un gol urât, o rană pură, sângerează, te imcomodează.
Începi să o înlocuiești, îl rogi pe creator să îţi lege un alt mozaic.
Pictorul suprem ia pensula în mână și îţi împletește o altă pictură în suflet, la un moment dat ai impresia că pictura cea nouă e mai frumoasă, potrivită pentru tine, că are aceeași nuanță cu a ta, aceleași bătăi de inimă, dar se schimbă, își schimbă culoarea, se rupe din tine rapid, cu o tăcere nesimțită, dureroasă. Te lasă să zaci în agonie, sufletul ţi se preface în carne vie.
Te doare. După un timp te privești în oglinda pe care ai spart-o de furie acum ceva timp, sufletul se deschide în contact cu reflexia și vezi că rana de la primul mozaic e o cicatrice frumoasă, cumva ce a fost artă, a rămas arta, indiferent de cât de tare te-ai străduit tu să mutilezi nemilos totul, în timp ce al doilea mozaic, pe care îl considerai real, perfect e acum o rană hidoasă, cu urme de întuneric pe lângă ea,una care îţi umbrește existența, puritatea.
Atunci îți dai seama că există răni frumoase și răni urâte. Unele răni ţi le-ai făcut singura, smulgând nemilos o ființă din inima ta, fără niciun motiv. Încerci să coși înapoi totul, dar nu mai e la fel
Atunci îți dai seama că ai confundat, uniunea vie dintre două persoane cu iluzia. Atunci îți dai seama că să scoți unele persoane din inima ta a fost o greșeală, chiar dacă unele culori sunt diferite, nu înseamnă că nu pot face parte din același tablou. Ai încercat să astupi golul amar, dar l-ai umplut cu și mai multă amărăciune, deghizată în miere. Noi nu mai respirăm același aer, dar încă sunt o amintire frumoasă, colorată în inima ta, o știu! Iar tu ești cea mai minunată rană pe care o voi avea vreodată.
Ești o cicatrice frumos modelată, în adâncul meu, veșnic înarmată.