Sticle Sparte, bârne, amintiri și... arte

Inima mea tremură de dorul tău, mã răsucesc în același decor în care se învărt filme cu scene pline de durere, de fum, de foc.

Durerea se oprește când inima îmi amortește, dar apoi revine bula de flãcări pe care-ai lasăt-o în urma ta, mã aleargă, mă ajunge, mã înghite, iar și iar.

Inima mea înghite portocaliul, sufletul-mi scuipă cenușă. În miezul meu se nasc lacrimi. Sunt într-o cameră gri, plină de mizerie, mă învârt în cerc în jurul a câtorva oglinzi. Într-una dintre ele sunt eu atingându-ţi părul cu degetele sigure. Îţi amintești de asta? Probabil că nu.

În altă oglindã sunt tot eu ţinându-te de mână ca si cum ai fi singurul băiat de pe planetă. 

Încerc să mă întorc în timp apropiindu-mă de sticlă, pășind prin ea, dar ea se sparge într-o explozie de cioburi, foc și sânge și lacrimi. Alunec din nou înafară, mă clatin, suspin.
Tălpile îmi sângerează. Explozia mă arunca înapoi, fărâmele de tine se pierd înăuntrul meu din nou și din nou, îmi taie existența exact cum  lamele ascuţite mi-ar taia pielea.

Zac pe jos si mă gândesc la tine, la cum puteam să merg singură pe bârnă înainte să te găsesc. La cât echilibru aveam.

Mă gândesc la cum ai sosit tu și mi-ai zis ''Ionela, putem păși împreună pe bârnă asta.'' Am dat din cap afirmativ. Eram fascinată de lumina ta, de frumusețea existenţei tale, de arta ce îți curgea prin vene. 

Știi că m-ai învătat să zbor?  În aburii dragostei ameţitoare am uitat de gravitaţie. 

Sufletul tău mirosea a acasă 

și a artă,

am fost hipnotizată.

 Ne-am plimbat amândoi pe bârnă un timp, am dansat pe ea, am crezut că este făcut să fie așa.

Apoi, ai plecat, părăsindu-mă pe mine și bârnă mea. Am îngenuncheat și am plâns. Mi-ai luat echilibrul. Șţii că nu mai pot merge singură pe bârnă? M-am obișnuit prea tare să merg cu tine, mișcările din dansul tau mi-au creat dependenţã, mi-au intrat in piele. Mi-au devenit otrava ce îmi înţeapã inima.