Visuri plâng în mine, le aud urletele în bătăile inimii mele, îmi udă sufletul leoarcă, tremur spasmodic. Mă prăbușesc în delir și atunci îmi imaginez că eu cea de azi, nu am existat niciodată. Trec pe lângă tablouri false în care se văd picturi cu alte versiuni de ale mele, mă văd cum mi-am dorit mereu să fiu. Plutesc pe lângă oglinzi ce întruchipează o altă versiune a mea, una prin care pulsează valuri de viață e agresiv de fericită, e dureros de plină de viață. Respiră cu dragoste, în ochii ei citesc povești despre dorințe împlinite. Îmi vorbește în limba fericirii și îmi dau seama că nu înțeleg ce spune, atunci mă pierd, mă rotesc în cercuri, până când obosesc. Atunci visele țipă din nou în mine, amintindu-mi că nu semăn deloc cu fata din oglindă, vibrațiile lor, fac oglinzile cioburi. Bucăți de sticlă sar în mine și urlu de durere.
Sufletul meu e rană vie. Vântul cântă cu acute agresive, apoiTremur. sunt toată rece bocnă și pentru un moment nu mai simt durere. Fug în furtună și plâng muțește. Lacrimile mele nu mai sunt apă, acum plâng cu picături de sânge și îmi dau seama că inima mea e pe cale să-și dea ultima suflare. Sunt cât pe ce să devin o umbră... Lumea mea e sfâșiată, așa că fug, către dulcele delir și aleg să las sângele să-mi curgă tot, în același fel se întâmplă de fiecare dată. E mai dureos să-mi văd lumea sfâșiată și aleg să-mi văd, să îmi simt carnea sufletul însângerată. De câte ori cântecul vântului mă recompune, îmi văd sufletul însemnat ca urmare a alegerii mele. Cicatricile sunt tot acolo. Nu mai pot să le șterg și deseori mă întreb dacă există cineva care mă poate vindeca, care mă poate face să semăn cu versiunea din oglindă....
