As vrea sa vorbesc cu o mie de oameni despre ceea ce simt, dar stiu ca nimeni nu ar intelege limbajul profund si complicat al inimii mele. As putea explica totul in detaliu, dar cu toate astea, orice cuvant sugrumat mi-ar iesi din gat ar fi lipsit de sens si de substanta. Lumea mea e o gaura neagra, in care intreaga mea faptura se scufunda involuntar in fiecare minut. Fiecare secunda e longeviv de dureroasa. Am incercat sa las picaturile murdare, pline de mizerie din sufletul meu sa se scurga pe obrajii mei palizi, dar nu-mi simt sufletul mai liber, ba chiar mai mult, atunci cand incerc sa ma eliiberez de impuritatile ce-mi zanc in strafundul existentei, fiecare fibra din corpul devine lichida, si pleaca odata cu fiecare lacrima scursa din ochii mei. Acest intreg act, ma goleste de esenta. Transformandu-ma intr-un trup lipsit de viata, hoinar Am invatat ca-n luumea reala, fiecare om e un artist care-si deseneaza si-si coloreaza lumea intr-un infinit necuprins de culori. Eu personal, nu am avut niciodata talentul talent la desen, si nici nu am detinut nicicand acea multitudine de culori necesara pentru a-mi colora universul sumbru, pustiu si non-color. Zilele vietii mele se aventureaaza singure in barcile timpului, plecand fara mine. Innot singura incercand sa alerg, dupa franturile de viata, care se indeparteaza de mine, si alerg in apa mizerabila, si ma sufoc, atunci imi scot capul din apa cautand aerul cu disperare. Atunci ma inec cu oxigenul toxic din lumea mea. Nu stiu daca vreodata voi iesi de aici.